Am dat în febră

2014/02/15
8

Am dat de-a dreptul în febră. Nu’ş de unde, dar cred că m-am pricopsit cu ceva răceală ori gripă. Poate de la instalaţia de aer condiţionat de la servici, poate de la gerul ce-a dat peste Vancouver mai zilele trecute, ori poate mai degrabă e ceva pe fond neuronal. 😉

New Westminster

New Westminster

Între timp a dat peste mine şi febra pregătirilor de ducă. Pentru că weekendu’ viitor voi fi deja la „casa mea”. Hm, ce straniu îmi sună. De fapt sună a casă goală, pustie. Încerc să-mi imaginez cum va fi în noua mea locuinţă. În afară de ecoul pereţilor (la care voi vorbi ori de câte ori simt nevoia de comunicare) nu pot să-mi imaginez nimic. N-am televizor, n-am nici radio, n-am nici măcar telefon. Voi fi doar eu şi freamătul gândurilor mele. Chiar discutam zilele trecute cu un amic despre aspectul ăsta al singurătăţii absolute, isihaste. Amândoi eram de părere că, dacă n-o iau razna, înseamnă că sunt de piatră. Dar, vorba aia: ce nu te dărâmă te întăreşte. Probabil că asta e karma mea ce-o am de înfruntat (ori de ispăşit).

La servici treburile merg strună, dar parcă ceva scârţâie. Ziceam într-un articol că am ajuns să ţin locul la doi colegi care au plecat din firmă? Greşit! Acum urmează să ţin locul la trei. 😀 Dealtfel i-am şi întrebat pe colegii mei dacă au vreo problemă cu mine. Au făcut ochii cât cepele la aşa întrebare, dar i-am lămurit imediat zicându-le că sunt intrigat că, de acând am venit eu în firmă, au plecat deja trei oameni. Au dat mai întâi să mă lămurească că nu eu sunt problema şi abia apoi au priceput gluma. Iar când am întrebat cine-i următorul (să plece) au început să râdă. Fază la care, noi ăştia trei de rămânem, ne-am uitat zâmbind unul la altul. Mda, deja cred că ştiu cine-i următorul la rând. 😉

RockStar Parking spot

RockStar Parking spot

Taman pe când începuseră şi colegilor mei să le placă de „al meu” Mitsu, le-am zis că din păcate trebuie să-l dau nevestei. M-au compătimit. Cu toţii. Ba chiar am simţit o oarecare sinceră compasiune. Dealtfel un „bitch” scăpat de-o colegă printre dinţi m-a făcut să zâmbesc. Amar, ce-i drept. Iar asta se întâmpla fix vinerea trecută, taman când am fost înştiinţat că am câştigat talonul pentru „ROCKSTAR PARKING”. Adică cel mai bun loc de parcare, ăla chiar de lângă intrarea în clădire.

Măzduţa merge bine dar trebuie să recunosc că, în comparaţie, Mitsu e o bijuterie de maşină (deşi nu este o marcă apreciată de canadezi). Şi mai trebuie să recunosc că, într-un fel, o invidiez pe Cristina pentru că o conduce. Dar, pe de altă parte, mă simt liniştit să-i ştiu pe-ai mei într-o maşină sigură şi mă bucur că o conduce ea şi nu vreun ghiolban (a existat în calcul şi varianta să o vindem). Dealtfel juniorul e foarte încântat de Măzduţa mea. Ba chiar ieri s-a întâmplat de mi-a zis că-şi doreşte să meargă în fiecare zi la daycare cu noua maşină. Iar când l-am întrebat de ce mi-a spus aşa: „Pentru că în felul ăsta o să te pot vedea în fiecare zi…”

Olive oil x-tra virgine

Olive oil x-tra virgine

My salami is nice!!!

My salami is nice!!!

Zilele trecute m-au luat colegii mei în pauza de prânz şi mi-au zis că mergem să ne cumpărăm câte un sandviş. Cel mai mare sandviş posibil: „Sandwidge nazi”. Şi să-l mănânc, dacă pot. Mi-au arătat cu mâinile cât e de mare. OK, mi-am zis eu circumspect, hai s-o văz şi p-asta.

N-am mers la un restaurant, cum mă aşteptam, ci la un fel de magazin sătesc mixt. Ori poate ceva cum erau magazinele Gostat de altădată. Proprietarul Gostatului cu pricina era un libanez, la vreo 60 de ani, foarte miştocar şi foarte deochiat în limbaj (şi nu numai, după cum se poate vedea în poze ori pe website).

Sandwidge nazi

Sandwidge nazi

Sandvişul costa 8 parai, dar cam toată lumea lăsa 10. Nu exista reţetă pentru preparare: libanezul te măsura din cap până-n(tre)… picioare şi ştia ce ingrediente să-ţi pună. Nimic nu era la gramaj. Unitatea de măsură părea a fi „cât încape între două jumătăţi de pâine”. Cred că la final sandvişul avea aproape un kil, din care cel puţin jumătate era carne.
Nu, n-am putut să-l mănânc tot. Nici măcar jumătate din el. Ce-a rămas din el am luat acasă. Au mâncat şi-ai mei până n-au mai putut şi tot a mai rămas. A doua zi m-au şi întrebat colegii dacă l-am terminat. Le-am simţit curiozitatea în priviri. N-au fost deloc dezamăgiţi când am recunoscut că n-am putut să-l mănânc tot. Ba, dimpotrivă, păreau oarecum mulţumiţi de faptul că eram „om normal”, adică la fel ca şi ei. 🙂

Hai, cele bune la toţi şi baftă tuturor. Cât despre mine, se anunţă iar un weekend frumos. Mâine voi face primul transport cu bagaje către noua mea casă, iar duminică mă voi relaxa pe malul lui Fraser River.

3 VoturiVotează!

Tags: , , , ,

8 Responses to Am dat în febră

  1. skioru'
    2014/02/15 at 13:17

    Io n-as vrea sa crezi ca ma bag in viata ta , da’ ma roade sa te intreb: de ce nu va impacati voi doi?
    Juniorul trage cel mai mult .
    E trist ,dar tu stii mai bine ce e acolo.
    Eu cred cu tarie ca daca exista ceva pe lumea asta pentru care să merite să lupți, atunci ,casnicia si copilul sunt in fruntea listei. Stiu ca in zilele astea, aproape nimeni nu mai tine cont de ceea ce e normal, dar asta nu înseamnă ca e corect sau ca s-au schimbat valorile.
    Numai bine !

    • 2014/02/16 at 04:54

      Ha! Deci te roade şi pe tine? 😆 Well, nu ştiu de ce nu ne împăcăm. Că eu aş vrea. Da, juniorul deja trage. Atât direct cât şi indirect. Şi asta mă doare şi mă roade al naibii de tare. 😥

      Da, sunt de acord cu tine: familia ar trebui să fie în fruntea listei. Doar că tocmai am fost exclus din ea.

  2. dice
    2014/02/16 at 02:46

    mda.
    Nu ma dau destept si nu vreau sa dau sfaturi, dar eu am invatat din viata asta ca: „ce nu te omoara… TE DOBOARA”!
    Si eu cred ca ar trebui sa stati amandoi serios de vorba pentru ca juniorul resimte treba asta din plin (si observ ca si „skioru'” a simtit,inaintea mea, la fel):

    “Pentru că în felul ăsta o să te pot vedea în fiecare zi…”!

    Noi, „oamenii mari”, avem uneori impresia ca alegem si facem ce este CEL „mai bine” pentru cei dragi, insa, cand acestia au puterea sa se exteriorizeze… de-abia atunci vedem CE DURERE POARTA PE UMERI!
    Imi cer scuze, dar…
    IL RUPETI IN DOUA PE COPIL. (poate ca ar fi o solutie sa rugati niste prieteni sa-l lasati o zi la ei ca sa puteti sta de vorba pe indelete intre patru ochi… nu stiu)
    Inca o data scuze, dar, daca a spus copilul vorbele acelea sa stiti ca il va marca treaba asta.
    Nu mi-o luati in nume de rau.
    Va rog sa ma iertati!
    Toate cele bune.

  3. 2014/02/16 at 05:13

    Hmmm… Deci de-asta am eu sentimentul că sunt un zombie culcat la pământ?

    Să stăm serios de vorbă? În momentul de faţă nu se poate discuta nimic. Tensiunea e aşa de mare că o discuţie mai mult ar face rău. Eu unul sunt la capătul puterilor şi deja încep să-mi pierd controlul. E cumplit. Pentru toţi. De’asta şi vreau să mă mut cât mai repede posibil, ca să se mai limpezească apele şi să putem reflecta fiecare în linişte.

  4. skioru'
    2014/02/16 at 14:01

    Omule de piatra, te incurajez ca pe langa toate sfaturile si gandurile bune pe care le primesti de la oamenii cărora le pasa de voi, sa nu refuzi ajutorul lui Dumnezeu.
    Câteodată, circumstantele ne fac sa „descoperim” ca Dumnezeu exista si chiar Îi pasa de noi.
    Plus ca El chiar poate face mai mult decat stim noi sa ii cerem.

  5. 2014/02/17 at 05:21

    Nu refuz nimic. Nici p’alea bune, nici p’alea rele. Stii vorba aia: Dumnezeu nu-ti pune-n spate mai mult decat poti duce. 😉

  6. Laura
    2014/02/17 at 20:25

    Gilbert,
    am trecut prin ceva asemanator la sfarsitul anului.
    Doar ca noi avem doi copii, doau fetite, si el a plecat departe, inapoi la jobul care il are peste mari si tari.
    Incercam sa ne revenim, dar e foarte greu.
    Si da, intr-adevar trebuie sa isi doreasca amandoi.
    Fetele au suferit enorm.
    Ma vedeau pe mine terminata, nu intelegeau ce se intampla,le era dor de tatal lor.
    Si mie imi era dor, desi ma ranise.
    Lasa un pic lucrurile sa se limpezeasca, si nu-ti pierde speranta.
    E ciudat, eu iti urmaream blogul de cativa ani, si va admiram pentru ceea ce ati realizat.
    Imi aduc aminte de eforturile voastre cu scoala Cristinei, si nu numai.

    Numai bine, rabdare, si multaaaa dragoste.
    Fa-o sa se indragosteasca din nou de tine.
    Chiar daca pare ciudat si greu, e mai ciudata si mai grea singuratatea si despartirea.

  7. 2014/02/21 at 06:45

    Laura, sincer îmi pare rău să aflu că şi tu au trecut (ori treci) printr-o situaţie asemănătoare. Da, e greu. Mai ales la început, dar şi mult timp după aceea.

    Dragostea se predă, dar nu moare. Decât la final…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *