A fost pentru prima dată. Sper să fie ÅŸi pentru ultima…
Făceam parte din categoria acelora care credeau, nu chiar cu toată convingerea dar totuÅŸi suficient de mult, că dacă eÅŸti prudent la volan ai ÅŸanse minime să păţeÅŸti ceva, în rest existând doar acel factor – pe care nimeni nu-l poate controla – ÅŸi căruia îi spunem “ghinion”, “ceasul rău”, “pisica 13″. Ori poate “soartă”…
Am văzut destui ÅŸoferi teribiliÅŸti, inconÅŸtienÅ£i ori imprudenÅ£i pe ÅŸosele. Åži în România, dar ÅŸi în Canada. Pe unii i-a păscut ghinionul, pe unii soarta, după cum alÅ£ii au rămas pe mai departe sub aripa îngerului lor protector. Niciodată nu mi-am dorit să fiu în pielea lor, nici măcar mânat de curiozitatea de a vedea… cum e. Dar asta e altă poveste…
S-a nimerit însă că pe mine m-a lovit simultan ÅŸi ghinionul, dar ÅŸi soarta. Ghinionul a făcut să se întâmple, soarta a făcut de am scăpat întregi. Că am încă niÅŸte vânătăi frumoase la picioare ori că mă doare ceafa (semn că mi-a făcut capul ding-dong între airbag ÅŸi tetiera scaunului), astea nu se pun la socoteală. AÅŸadar, cum spuneam: important este că am scăpat amândoi întregi. Iar sentimentul ăsta ar fi trebuit să mă facă să mă simt bine… Ei bine, nu-i chiar aÅŸa.
În toată seara cu pricina am simţit în nări un miros de amoniac. Persistent. Insuportabil. Din când în când, pentru scurt timp, aveam impresia că simt şi izul de praf de puşcă de la capsele pirotehnice ale airbag-urilor.
ÃŽn prima noapte mi-a răsunat în cap numai pocnetul impactului. Cum închideam ochii… poc! Uneori sunetul era însoÅ£it de senzaÅ£ia de imponderabilitate pe care am simÅ£it-o când maÅŸina a sărit de fund în sus.
A doua zi am plecat să vorbim de reparaÅ£ii ÅŸi să mutăm maÅŸina. Åžtiam că orice zi petrecută în “parcul de distracÅ£ii” – adică de maÅŸini pleznite, costă. ÃŽn plus doream să recuperăm câteva lucruri din maÅŸină iar Cristina era ÅŸi ea nerăbdătoare ÅŸi curioasă să o vadă.
Drumul era acoperit de un strat subÅ£ire de zăpadă iar afară încă ningea. De undeva, de pe o alee secundară, văd o maÅŸină apropiindu-se. La apariÅ£ia ei m-am speriat aÅŸa de tare, încât era să pun frână. Probabil că am ÅŸi tresărit vizibil, întrucât Cristina mi-a spus: “Relaxează-te, concentrează-te.”
Dar ce, puteam?…
Ieri noapte am dormit mai bine, “pocniturile” s-au rărit. Poate ÅŸi datorită faptului că între timp vorbisem cu o mulÅ£ime de oameni, ÅŸi care mi-au spus toÅ£i acelaÅŸi lucru: Don’t worry! Mda… Ce uÅŸor de spus…
Cert este că, atunci când te afli într-un mediu străin, când nu deÅ£ii un minim de informaÅ£ii despre “cum se procedează” ori “ce urmează să se întâmple”, toate astea te fac să începi să speculezi. Vorba aia: somnul raÅ£iunii naÅŸte… pitici pe creier. MulÅ£i. 
ÃŽntre timp am mai căpătat ceva informaÅ£ii demne de încredere. Nu suficiente, dar măcar ÅŸtiu (ori am impresia) că ÅŸtiu cu ce se mănâncă un accident de maÅŸină în Canada. ÃŽhî…
ÃŽn seara asta m-am dus să recuperez juniorul de la daycare. Afară întuneric. Ploaie. Stâlpi de iluminat când ÅŸi când. Mergeam cu 40 km/h, sub limita legală. Uneori chiar ÅŸi cu mai puÅ£in. Nu era de mirare că în spatele meu se “adunaseră” deja două maÅŸini – mergeam în coloană. Picăturile de pe parbriz îmi jucau feste. Mi se părea că văd siluete de oameni pe stradă ori că toate maÅŸinile de pe contrasens dădeau să intre în mine. Dacă strada ar fi avut două benzi pe sens, fiÅ£i siguri că eu aÅŸ fi mers neclintit pe prima bandă. Mai ales că ÅŸtiam că farurile mele sunt “chioare”. La fel cum erau ÅŸi cele ale…
De undeva din stânga, de pe o străduţă laterală, apare un truck. Mare şi negru. Opreşte cuminte la linie. Eu, deşi am prioritate, nu stau mult pe gânduri: încetinesc şi mă dau cât mai în dreapta, aproape de bordură. Cu coada ochiului văd că semnalizează dreapta. Răsuflu uşurat.
Ceva mai încolo mă uit în oglindă. MaÅŸina din urma mea, care până atunci stătea lipită de mine la nici 4 metri în spate (ÅŸtiÅ£i voi cum fac cei “grăbiÅ£i”), acum mă urma cuminte la o distanţă de cel puÅ£in 15 metri. Distanţă de siguranţă.
Ajungem cu bine acasă. După circa jumătate de oră sună telefonul. Era Cristina. “De ce nu m-ai sunat? AÅ£i ajuns cu bine? SunteÅ£i OK? Te simÅ£i bine?” “Da, sunt OK. Mă simt bine!”
Pe naiba…
CiteÅŸte ÅŸi:
- capitolul anterior: Shit happens…
- continuarea poveştii: Revelaţia
Insanatosire grabnica,Gilbert. Sper sa treceti cat mai repede peste moment. Important este ca sunteti toti teferi. Iar legat de pitici, don’t worry, sunt mici si neputinciosi, isi fac numarul si dispar de unde au venit
Bafta
bine ca sunteti intregi! si cum bine zice zicala “timupul le rezolva pe toate”. sanatate
Sanatate Gil. Imi parenespus de rau , dar cum scriau si ce de sus , bine casunteti voi in regula, fiare se mai gasesc. Dumnezeu sa va aiba in paza!
Trebuie sa-ti spun ca esti FOARTE curajos ca te-ai suit la volan atat de repede dupa accident. Poate ca e mai bine ca ai facut-o deoarece sunt unele persoane care, dupa un asemenea accident, nu se mai urca niciodata.
Si sa stii ca uneori e bine sa pretinzi ca esti mai puternic decat te simti in stare, deoarece dupa un timp constati ca este chiar asa, ai devenit mai puternic.
Ma bucur ca te-ai urcat din nou la volan. La fel am facut si eu, chiar dupa accident. Am ramas in schimb tot timpul cu o mica frica dupa primul meu accident (http://vreausaplec.com/2012/01/09/primul-meu-accident-auto/):cand vad unii iesind cu botul masinii pana in mijlocul strazii calc instinctiv frana, sau eventual ma incord un pic sa fiu pregatit pentru manevre de evitare daca iese fara sa se asigure. Si daca la mine e doar un mic “twitch” ma trec sudorile daca stau pe locul pasagerului din dreapta si vad ca soferul nu da semne ca il observa pe cel de pe straduta sau ca se pregateste de “evasive maneuvers” in caz de “doamne pazeste”
Asta suna ca un inceput de sindrom post-traumatic… Recomand, cat se poate de serios, o betie strasnica (fara urcat la volan dupa aceea:))
In rest, cum ziceam intr-un post de anul trecut, cateodata un fier mai mare merita efortul cu tot consumul lor nesimtit si problemele de parcare… Daca ar fi doar pentru ca nu simti mai nimic intr-o situatie nefericita de genul asta plus bonusul de siguranta si-au justificat existenta. Deh, masa mai mare inseamna invariabil soc mai mic.
Pe final sa vezi ce bine e cand conduce altcineva (si ai norocul sa fie putin mai agresiv decat tine). La noi cred ca am lasat urme adanci de degete pe manerul usii de cat de incordat sunt cand conduce Iuli a mea – are un stil mult mai agresiv/careless – pedala de acceleratie are doar 2 pozitii la ea: la podea si libera. Dupa un accident la activ si eu pot garanta ca privesc cu totul altfel genul asta de soferi… dar fiecare sofer cu stilul lui si aia patiti cu al nostru
După un astfel de accident e bine să încerci să te sui la volan cât mai repede (posibil). Cu cât o amâni pe mai târziu, cu atât îţi vine mai greu să o faci. Asta am învăţat-o de la alÅ£ii…
@Meridivs – chiar despre asta a ÅŸi fost vorba. Dar acum mi-am revenit.
M-ai binedispus. Åži tu ÅŸi Iuli.
Ai dreptate. Dar eu am ales varianta “mică ÅŸi isteaţă”. Deh, după buget…
Hai că ai fost fun.