Un show frumos

În zilele din urmă s-au petrecut mai multe evenimente, cel mai important fiind însă aniversarea juniorului nostru. Ne-am dat peste cap să iasă ceva frumos, încât toată lumea să fie mulţumită.

Locaţia

Pregătirile le-am debutat încă de acum două săptămâni. Am început cu plata avansului şi rezervarea unui loc de petrecere la un club pentru copii. A trebuit apoi să confirmăm prin email (aşa e procedura), “bunele noastre intenţii”. În continuare, de-a lungul a câtorva zile, am tot stabilit cu ei prin email detaliile esenţiale: câţi copii, ce “Party Package” alegem şi ce opţiuni suplimentare dorim.
Noi, ca ca după buget, ne-am limitat la ăla Basic, îmbunătăţit cu ceva baloane (de-alea cu aer, nu de-alea cu heliu) şi goodie bags pentru copii.

Pregătirile

Am făcut apoi aprovizionarea cu suplimentele strict necesare (sucuri la cutii mici şi mari, apă plată alte mărunţişuri), lăsând pentru ultima zi platourile cu legume şi fructe.

Pentru tort ne-am dus cu o săptămână înainte la o bakery (singura pe care o ştiam) şi am dat comandă. N-am plătit avans, n-am semnat nimic dar a rămas bătut în cuie că sâmbătă la ora 10:00 tortul e gata. Însă preţul comunicat mi-a dat dat fiori

Între timp (adică o săptămână) a reuşit şi juniorul să împartă toate invitaţiile. Atâta doar că mai erau fix 6 zile până la petrecere, cei de la club ne tot întrebau de numărul exact de participanţi iar noi încă nu primisem nicio confirmare de la vreun invitat…

Uşurare: duminică seara am primit primul mesaj. De la Julien (ştiţi voi care: cel cu invitaţia). Apoi a urmat o pauză de două zile (noi între timp a trebuit să dăm un răspuns la club şi acum ne rugam “să iasă bine”). Într-un final, cu doar două zile înainte de petrecere, aveam toate confirmările. Mă refer la cele pe care mizasem noi. Că în rest, nu s-a confirmat nimic. Nici măcar un politicos “mai lasă-ne!…”

Când am ajuns acasă vineri seara, n-am găsit pe nimeni. Doar un bilet: “Suntem la cumpărături. Am plecat la ora 3:00.” Imediat m-am prins că juniorul nu mai avusese răbdare şi a vrut să meargă după cadou. Şi mai ştiam că maică-sa mai avea şi altele în minte Deja era trecut de ora 6 şi mi-am închipuit că acuşi va apare “trupa”, aşa că m-am “înarmat” cu aparatul foto. N-am avut mult de aşteptat: uşa s-a deschis şi juniorul a intrat mândru, cu noile achiziţii în picioare (după cum se vede în poză). Celelalte lucruri deja nu mai contau…

Ziua cea mare

Desigur că el a fost primul care s-a trezit dimineaţă. Nici cafeaua nu ne-a tihnit: “Let’s go!…” “What are we waiting?” “We will be late!…” Şi aşa mai departe… Şi am plecat. Ce mai conta că petrecerea urma să înceapă abia la ora 13:00?…

Am ajuns la bakery. Tortul era gata şi ne aştepta. Doamna care s-a ocupat de noi, când a auzit despre ce e vorba, l-a invitat pe junior să-şi aleagă o prăjitură. Din partea casei. Ne-a invitat apoi şi pe noi. N-am refuzat şi n-am regretat: erau delicioase. Am plătit şi am pornit mai departe. Mai aveam de cumpărat platourile cu legume şi fructe, mai ales că aveam şi musulmani printre invitaţi. Dar asta s-a rezolvat repede şi parţial: platouri cu fructe n-aveau. Am stat, am chibzuit şi apoi am renunţat la fructe.

După ce am plătit la casă, odată cu bonul ni s-a înmânat şi un cupon. Un fel de loz care trebuia răzuit şi aflai dacă ai câştigat nu’ş’ce premiu în bani… I l-am dat juniorului să aibă ceva ocupaţie şi să ne mai slăbească puţin…
Pe când aranjam noi lucrurile în portbagaj, numai ce-l aujim pe-ăsta micu: “Mom, dad, I think I win something…” Normal că fusese băftos, că doar era ziua lui: câştigase un baton de ciocolată. Aşa că acum îi ziceam noi “Hai să mergem!” dar nu mai voia el. Şi nu s-a lăsat până nu ne-am întors înapoi la magazin, după ciocolata lui…

Era ora 11 fix. Ce să facem până începe distracţia? “Hai la Simona să-l luăm pe Mihăiţă. O scutim de-un drum.” zice Cristina. Eu, “simţind” din plin cele trei beri “suflecate” înainte de a pleca de-acasă, n-am îndrăznit s-o contrazic.
Desigur că la Simona ne-am luat cu vorba şi a mai trecut o juma’ de oră. Deh, când se întâlnesc românii, apăi au ce-şi povesti unii altora. Mai ales când e vorba de femei…

Let’s Party!

Am ajuns la club la ora 12:10. Separeul rezervat pentru noi era liber, spre bucuria noastră. Juniorul imediat a şi zbughit-o la joacă iar când au venit primii invitaţi nu mai dădeam de el ca să-l anunţ să-i întâmpine cum se cuvine.

Ce să vă zic mai departe? Lumea s-a distrat. Dar mai bine las pozele să vorbească…

La ora 3 a venit “şeful” să ne aducă nota de plată şi să ne anunţe că trebuie să eliberăm separeul pentru alţi aniversaţi. În rest eram liberi să stăm şi să ne distrăm “for free” atât cât doream (şi cât rezistam).

Cât priveşte nota de plată, a fost shocking. Îmi aduc aminte că mă uitam lung la ea şi cineva a zis că e OK, adică e “în parametri normali”. Apoi Cristina a luat bonul şi s-a dus să discute despre faptul că n-am avut baloane şi goodie bags aşa cum cerusem şi că să ni le scadă din costul final. Când s-a întors mi-a spus sec: “N-am avut, nu e trecut pe nota de plată”. Asta e: distracţia costă!

În final nu pot să vă spun decât că… am fost “terminaţi”. Am ajuns acasă la ora 8, flenduri de oboseală, dar bucuroşi că totul a ieşit bine: toată lumea era mulţumită. Adică şi eu…

Toate cele bune şi vouă!

Tags: copil, distractie, fericire, gallery, Jurnal de emigrant, normalitate, sarbatoare