Normal, anormal, paranormal

Pe la începutul lui ianuarie ne duserăm cu toţii la Bucureşti să rezolvăm nişte chestii medicale. Aparent simple formalităţi, dar care ne-au mâncat patru ore de viaţă în tot atâta timp (strict medical vorbind).
Åži dacă tot am ajuns în capitală, iar cronometrul ne permitea, mi-am zis că n-ar fi rău să mai stau la un pahar de vorbă cu Val, un bun amic de-al meu. Când spun că ne permitea cronometrul vreau să zic că acest lucru n-ar fi fost posibil fără sprijinul lui Anca, o bună prietenă (faţă de care sper să mă revanÅŸez într-o bună zi) care ÅŸi-a “sacrificat” ÅŸapte ore din viaÅ£a ei pentru a ne face ghidajul prin haosul care stăpâneÅŸte traficul din capitala ţării noastre.

AÅŸadar am stabilit cu Val să ne întâlnim la un Mc’… Odată ajunÅŸi, noi am devorat instant câte un hamburger fiecare, înainte ca guvernul cel grijuliu să prindă de veste ÅŸi să ne taxeze pentru că mâncăm nesănătos. Deci când prietenul meu a sosit, eu serveam deja berea, soÅ£ia servea desertul iar juniorul se tăvălea pe jos, cu Scrat într-o mână ÅŸi cu Alvin în cealaltă. Per ansamblu cu toÅ£ii eram fericiÅ£i, fiecare pe bucăţica lui.

DiscuÅ£ia cu Val a fost destul de scurtă, dar deosebit de interesantă. După ce am povestit fiecare cam cum ne mai merge ÅŸi cât de mult ne-a afectat criza, am ajuns ÅŸi la partea cu “plecatul”. Subiectul nu era unul nou între noi (mai ales că Val mă ajutase cu traducerea unor documente pentru “dosar”), dar accentul era pus pe gradul de determinare: eram la fel de porniÅ£i ca la început? Ne mai scăzuse avântul sau, dimpotrivă, eram mai hotărâţi ca oricând? AÅŸa că, pentru susÅ£inerea ÅŸi limpezirea subiectului, am prezentat ce ne-am dori noi de la o societate normală ÅŸi ce primim de fapt.

Sistemul educativ, pornind de la problema cu grădiniţa (unde juniorului îi place să meargă, dar nu are niciun chef să suporte aerele atotştiutoare ale educatoarelor, ale căror metode educative se bazează pe înfrângerea voinţei copilului) şi terminând cu facultatea, la care trebuie să bagi măcar 1.000 de euro lunar pentru o diplomă care nu mai are nicio valoare.

Sistemul de sănătate la care, deşi cotizezi lună de lună, nu primeşti nici măcar o pastilă dacă nu cotizezi şi la medici sau asistente (asta în cazul în care nu te trimite la farmacia din colţ să-ţi cumperi tu pastila).

Sistemul de pensii, la care cotizezi o viaţă întreagă fără a avea certitudinea că mai vezi vreodată un ban la pensie.

Sistemul administrativ, pornind de la situaţia aberantă a taxelor, impozitul forfetar, amenzile gărzii financiare şi a altor organe de control pentru simplul fapt că te încăpăţânezi să rezişti crizei economice şi nu te dai bătut în timp ce marii evazionişti îşi văd de treburile lor, şi până la incompetenţa, nepăsarea şi nesimţirea de care te loveşti la ghişee sau proasta organizare a activităţilor din instituţiile statului.

Sistemul rutier, de la starea generală proastă a drumurilor şi până la indolenţa şoferilor şi teama de circula pe şosele.

Situaţia aberantă a preţurilor, de la alimente sau costul întreţinerii şi terminând cu preţurile la benzină şi motorină.

Clasa politică, pornind de la proasta guvernare şi incapacitatea lui Boc de a reforma sistemul (altfel decât declarativ sau pe hârtie), de la incompetenţa în gestionarea banului public (atât cât mai este) sau atragerea de fonduri comunitare şi terminând cu nepăsarea vădită faţă de interesele ţării, cu minţirea poporului şi cu corupţia fără corupţi.

Toate acestea, nouă ni se păreau de neimaginat pentru o societate şi deveniseră, pe zi ce trece, tot mai greu de acceptat. Ne săturasem. Oare ceream prea mult de la o biată ţară?
Terminând de enumerat toate acestea, aÅŸteptam acum ca Val să ne dea dreptate, că avem toate motivele să fim nemulÅ£umiÅ£i de situaÅ£ia din România. ÃŽn loc de aceasta, el se uită la noi ÅŸi, cu mult calm ne spune: “Voi sunteÅ£i anormali”.

Recunosc că în prima secundă m-am blocat. Însă în secunda următoare i-am dat dreptate. Da, noi eram cei anormali, rătăciţi într-o ţară perfect normală, în care toate lucrurile merg bine şi toată lumea este fericită. Numai noi nu eram fericiţi.

M-am uitat la chipurile celor din jur. FeÅ£e încruntate, chinuite, apăsate de griji ÅŸi probleme. Pe la câte o masă văd tineri adolescenÅ£i, cu câte un zâmbet pe buze. Se vede că n-au nicio grijă. Deocamdată. Pentru că în curând flacăra violetă va cuprinde, încet, încet, toată România. Dar până atunci, noi vom fi departe…

Tags: criza, Jurnal de emigrant, normalitate, reforma, romania, sistem, societate